“Noapte fierbinte a tineretilor / Cosma Racoare salta in sa…”
Asa incepe cântecul lui Evandro Rosetti, cântec pe care am invatat sa-l cânt in 1979, când am pus mana prima oara pe o chitara. Mi s-a parut fantastic faptul ca eu insumi puteam sa-l “cânt”. Eram in clasa a VII-a, la o scoala din Berceni. Un coleg de-al meu, Mihai, cânta Cosma Racoare asezat pe gardul scolii si cativa dintre noi, baieti si fete, il ascultam cu bucurie. Mihai era centrul atentiei si noi l-am fi urmat oriune, pentru ca el era cel care ne cânta la chitara.
L-am rugat sa-mi dea si mie voie sa incerc sa “cânt” pe chitara lui. Era o chitara rosie si avea 12 corzi. Nici macar nu era una “normala”, cu 6. Oricum, la vremea aia nu stiam absolut nimic despre acest instrument minunat. Imi placea mult sa ascult muzica si simteam ca ceva ma impinge dinauntrul meu sa vreau si eu sa incerc asa o experienta.
Am ascultat cele cateva explicatii ale lui Mihai, despre unde sa pun degetele pe corzi si gata! Am inceput sa “cânt”!
Acum imi dau seama ca a fost foarte important ca am vrut sa o fac chiar asa, repede. Ca nu am inceput sa ma lamentez ca e greu, ca nu suna perfect, ca ma dor degetele sau ca eu nu am talent la muzica. Nu, pur si simplu am simtit ca imi place si ca vreau cu adevarat sa incerc si eu sa fac ceva nou, ce nu mai incercasem pana atunci. Asta a fost tot ce-am avut nevoie: sa vreau sa incerc!
Restul a venit de la sine, in timp
Vacanta de vara lui ‘79 m-a gasit, ca intotdeauna, la bunici, la Olanesti. Bunicul meu, basarabean de origine, tocmai se intorsese dintr-o vizita de peste Prut, cu masina plina de tot felul de “chestii”. Printre ele, un fel de balalaika. Era de jucarie, mai mult decorativa decat un instrument pe bune. Trunghiulara, cu gâtul foarte subtire si firav si cu patru corzi de sârma. Nici vorba sa cânti pe ea pe bune. Puteai “ciupi” corzile cumva si scotea niste sunete, dar nu se putea efectiv face ceva ca lumea cu ea. Si totusi, balalaika aia a devenit jucaria mea favorita in acea vara. Atat de mult zdranganeam la ea incat bunicu’ le-a spus parintilor mei, intr-o buna zi: “Uite, eu pun banii, voi luati-i baiatului o chitara ca lumea, sa nu se mai chinuie cu dracia aia de balalaika”.
Si ai mei mi-au cumparat o chitara adevarata!
Nu erau prea multe modele de chitare pe atunci si toate erau facute la Reghin. Dar, la vremea aceea nu voiam decat sa am instrumentul dorit. Chitara MEA! Sa pot sa cânt la ea de cate ori voiam. Asta era tot ce-mi doream atunci, la 11 ani. Si asta imi doresc si acum.
Imi amintesc cum stateam seara de seara in camera mea si exersam cate un canticel. La un moment dat ajunsesem sa exersez pe intuneric, pentru a ma obisnui sa “prind” acordurile fara sa ma uit unde pun degetele pe corzi. Era magic! Acordurile le invatam unul câte unul, intreband prietenii sau cascând ochii la televizor, in rarele momente când “dadeau” cate un folkist sau rocker cântând pe micul ecran. Ma holbam sa vad unde pune omu’ degetele, sa pot sa o fac si eu cât de cât la fel.
Când tata a venit intr-o zi cu un casetofon acasa, “s-a facut lumina in sat”! Aveam tehnologia de partea mea! Inregistram de la radio, pe caseta, cand se difuza ceva de la Cenaclul Flacara si apoi “omoram” casetofonul cu Start>Stop>Inainte>Stop>Inapoi>Stop.
Am fost un bun autodidact, caci imi placea cu adevarat ce faceam!
Am folosit mult leucoplast; taiam bucatele patrate si le lipeam pe buricele degetelor, ca sa nu ma doara atat de tare de la apasat corzile, dupa ore si ore de exersat. Se ducea pielea de pe degete, dar bucuria de a cânta era intotdeauna mai mare. Nu am urmat cursuri de chitara cu vreun profesor de muzica. Nu ma impingea nimeni de la spate sa cânt, iar eu nu am simtit nevoia sa studiez cu profesor. “Studiam” cântând de placere si de bucurie ca fac ceva pentru sufletul meu. Ma prindea bucuria cântatului la chitara atat de mult ca ma mai chemau prietenii la joaca cateodata, la fotbal sau sa ne dam cu bicicleta si eu preferam sa stau acasa si sa cânt.
Unde mai pui ca nu aveau ai mei bani de dat pe profesori de chitara, deabia aveau pentru meditatii la matematica, pentru ca venea peste mine treapta intai (pe care am si picat-o, de altfel la Mihai Viteazul si am ajuns la Liceul de Aviatie, prin redistribuire 🙂 Si ce bine mi-a fost acolo! In plus, nici nu as fi avut atunci rabdare sa studiez dupa vreo metoda anume, sau cu vreun profesor.
Eu voiam sa cânt usor, frate, nu sa repet solfegii si sa invat note!
Nu spun ca ar fi fost rau sa fi studiat muzica cu un profesor, dar eu nu aveam destula rabdare; voiam actiune directa, voiam repede sa cânt un cantec, sa descopar eu ce si cum se face…
Si uite ca toata adolescenta mea asta am facut cel mai bine: am descoperit mereu si mereu cântatul la chitara, ca si greierele din fabula 🙂 In perioada de liceu am fost parte din cenaclul liceului si cântam si ma bucuram cu colegii si cu prietenii mei, de muzica folk din perioada aceea. Plus ca mai compuneam noi tot felul de cantecele si le cantam cu fiecare ocazie. In toate vacantele, mergeam la Olanesti, la bunici.
Sunt zeci si zeci de oameni cu care mi-am intersectat drumul in viata in anii aceia si care cantau cu mine in parcurile orasului, la serbari si la petreceri. Cu unii dintre ei (cei care fac parte si acum din “Grupul Olanesti Titularii“) m-am revazut acum, de curând si ne-am apucat de cântat din nou. Nu exista sa merg undeva in anii 80, cu grupul de prieteni, pe munte, in tabere sau excursii si sa nu iau chitara cu mine. Toata lumea cânta si se bucura impreuna cu mine. Nu mai zic de bucuria de a cânta celor dragi de acasa, parintilor, bunicilor…
Nu am pierdut nicio ocazie sa merg la concertele Cenaclului Flacara si stiam toate cantecele ce se cântau acolo. Am un album de cântece fantastic, facut in ani de zile de mâna mea, pe vremea aceea. Eram prieten cu baietii de la Trupa Paradox din Vâlcea; ei cântau in Cenaclul Flacara in 1985 si asa am fost chiar la un pas sa ma duc si sa ma inscriu la auditie la Adrian Paunescu. Din pacate, s-a intâmplat ca s-a destramat fenomenul chiar in 1986, când ma “chinuia talentul” si pe mine mai tare si mai tare…
Eh, pana si cand am fost in armata am “scapat” de multe munci si corvezi, cântând la chitara. Am fost 9 luni la catanie, la termen redus; n-am avut loc de intors si m-am dus la Sibiu sa ma joc de-a iepurasul infanterist. A fost o experienta unica armata, nimic de zis. Dar nimic mai mult, nu as mai repeta-o. Dar chiar si acolo, am avut chitara cu mine.
In anul intâi de facultate, prin 1989, am mers la nunta unui coleg si acolo, seara, la petrecerea ce-a urmat acasa la miri, am adus iar chitara. Am cântat multe cântece, dar cea mai tare faza a fost cand am cântat “Un alt inceput”, a trupei Compact. In timp ce eu cântam cât ma tineau plamanii, o fata, Irina, din grupul care canta cu mine acolo (si pe care n-o cunoscusem pana atunci), i-a spus pe ascuns, aratând spre mine, unei prietene de-a ei: “Imi place baiatul asta care cânta. Vreau sa fie prietenul meu!”
Si asa a fost, caci am devenit prieteni din seara aceea, iar dupa dupa doi ani, mi-a devenit sotie!
[fb-share]
Eh, timpul a trecut si multi ani dupa 1990 n-am mai cantat cu aceeasi pofta si nici la fel de des. Am lasat pasiunea sa se ascunda undeva, sub povara grijilor de zi cu zi, sub care ne lasam cu totii, uneori, prea usor dusi. Au fost niste ani in care am simtit ca parca nu mai aveam timp pentru mine. Am avut insa timp sa ma dedic familiei, copilului si facutului de bani pentru, cica, a trai “mai bine”.
An dupa an, chitara a stat din ce in ce mai mult agatata pe perete, iar cantecele cu care umpleam inimile de bucurie tuturor au ramas doar amintiri in caietul de cântece, pus pe un raft. Insa bucuria de a cânta nu a disparut, chiar daca se intâmpla mult mai rar si mai discret.
Pasiunea cântatului la chitara m-a adus prin anul 2000 la Casa Eliad, lacasul de basm al muzicii folk
Am cunoscut acolo pe multi din cei a caror muzica o cântam de copil si m-am bucurat sa pot sa le strâng mâna, sa ma bucur de prietenia lor si astfel sa reaprind cu putere in mine pasiunea pentru chitara.
Sunt ceva ani de cand balalaika bunicului mi-a schimbat viata. Am redescoperit ca nu e greu sa te bucuri de viata, sa cunosti si sa te apropii de oamenii din jurul tau, prin pasiunea ta. O poti face, indiferent de varsta si indiferent ce profesie de “facut bani” ti-ai ales in viata! Proiectul trupei Jar, de exemplu, din care fac parte si eu acum, este ceva fantastic.
Numai sa vrei sa-ti urmezi pasiunea pe bune si sa nu-ti cauti scuze ca nu poti!
In ultimul an am constatat ca nu e nevoie decâ un pic sa vreau sa ies din zona de confort si sa las activitatea zacutului pe canapea si a uitatului la televizor si gata! Bucuria de-a face cu adevarat ce-mi place este acolo, inauntrul meu. A fost mereu acolo, doar ca eu i-am dat in cap o vreme si am bagat-o la cutie!
La un moment dat incepusem sa ma complac in a nu mai face deloc ceea ce-mi placea mie, cu adevarat!
Ma abandonasem telecomezii si televizorului, ma lasasem prada jocurilor pe calculator si discutiilor sterile cu unii si altii, ajunsesem sa ma gândesc numai la a face bani si efectiv traiam de pe un weekend pe altul, ca si cum viata poate fi traita cu o telecomanda in mana, dând pe Fast forward, sarind peste zilele de luni, de exemplu, ca lunea cica nici iarba n-ar creste! Asta e un mare bullshit!
Fiecare moment din viata ta este extrem de important! Pentru ca este al tau si este parte din viata ta! Si in fiecare moment poti face ceva extraordinar pentru tine!
Asa ca, gata! M-am “apucat de mine”, cum zice un bun prieten! Si am re-inceput sa-mi traiesc pasiunea de-o viata!
Am pus la un loc multa bucurie, am adaugat un strop de pricepere, am turnat entuziasm deasupra si am condimentat cu dorinta câtorva prieteni buni de a invata la rândul lor sa cânte la chitara impreuna cu mine. Am adaugat fericirea de a darui si fantastica stare de bine când faci ceva pentru sufletul tau! Si gata!
Folkusor e aici! Hai, ca si TU POTI sa inveti sa cânti la chitara usor si repede!
Ideea cu folkusor.ro mi-a venit intr-o seara in noiembrie anul trecut, cand ma aflam la Braila, in culise la Teatrul National. Eram cu Marius Batzu si cu Mircea Bodolan, de vorba, inainte de un concert organizat acolo, la teatrul de Stat. Am mai pritocit un pic ideea cu Doru Rizescu si apoi am discutat-o cu Daniel Zarnescu si cu Gratian. Si iata ca i-am dat drumul aici si acum!
Mi-am dat seama câte cantece frumoase sunt pe lumea asta, câte le-am cantat si câte au ramas de cântat si totul a dus catre aceeasi idee: se poate invata si cânta la chitara usor si simplu! Toata lumea acum cauta sa se dezvolte personal, intr-un fel sau altul. Fiecare face acest lucru mai bine sau mai putin bine, dar cu totii ne-am dori ca totul sa fie usor si simplu in viata!
Hm, ma intreb: ce dezvoltare personala poate fi mai mare decat aceea de a-ti urma pasiunea?
Am aflat ca totul este simplu in viata, pâna nu vrei sa-l complici! Nu exista nimeni in afara de tine care sa-ti complice sau sa-ti usureze viata! Toata puterea este in tine si tu stii asta, o simti chiar acum! Hai, eu te astept cu bucurie!
Cu drag,
Bogdan (Bobo)
P.S. Am creat repede si usor “Prima ta lectie gratuita de chitara”. Te invit sa o urmaresti – fara asteptari si fara pretentii, daca poti! E doar o lectie usoara si funny despre cântatul la chitara 🙂 Prima ta lectie, primul tau pas!
As aprecia foarte mult daca mi-ai lasa un comentariu despre cum ti s-a parut aceasta prima lectie. Si mi-ar placea sa mai stiu cat de usor si bine “iti pica” Folkusor ca si idee? Ce-ai mai vrea sa afli aici pe site, de la mine si de la prietenii mei care vor veni aici sa facem folk usor?
M-am ocupat zilele astea cu a face repetitii la chitara, azi am facut repetitie si cu o prietena buna, care vine sa ne cante si ea joi, printre altii…
Prin luna Mai anul ăsta, am fost în altă tabară, la Predeal. O tabără dedicată business-ului făcut cu pasiune pe Internet. Tabăra MIB (Mentorship Internet Business). Ideea de acolo a fost să învăţăm cum să facem o treabă “ca lumea” din pasiunea noastră, pe Internet, adică în mediul on-line. Ei bine, şi la Predeal, ca şi la Moeciu, am cunoscut oameni buni, frumoşi, fantastici; oameni dornici să facă ceva din pasiunea lor. Ne-am cunoscut efectiv pentru prima dată şi am lucrat împreună pentru prima dată şi am rămas prieteni. Prieteni buni, care parca se cunosc de-o viaţă si se ajută între ei necondiţionat. Fără rivalităţi, fără supărări, fără invidii şi fără judecăţi. Pur şi simplu, oameni legaţi de dorinţa de a face ceva din pasiunile lor. Am cântat seara la chitară şi am bătut in tobe cu toţii, cu o bucurie şi o energie debordantă. Totul, pentru că PUTEM să o facem!